Luminitele din ochii nostri s-au stins incet-incet. Abia atunci cand suntem pe marginea prapastiei, toate sentimentele pe care in mod inconstient, prin instinctul de autoconservare, le-am reprimat, se transforma intr-o avalansa de durere si lacrimi. Nu mai suntem noi, cei care ne priveam unul pe altul ca intr-o oglinda. Au rsamas clipele de tacere si privirile pe furis. Au ramas doar orele tarzii si cuvintele nespuse. A ramas doar amintirea unei frumoase idile dintr-o cafenea in centrul orasului. Eu, cantand si tremurand tot de emotie. Tu, privind fermecata la un nebun caruia nu-i pasa de cei din jur si vede o singura fata. Acum…acum am ramas doar un eu si un tu. Fiecare cu drumul lui. Fiecare cu mai multa durere purtata in suflet decat dragostea daruita. Fiecare amintindu-si ori o dimineata mov ori cum unul din noi il imbratisa pe celalalt, cu capul lipit de spatele lui, retinandu-l in pat. N-a mai ramas nimic si totusi… a mai ramas ceva. O dragoste nescrisa.
Peneluri 