Arhiva

Archive for the ‘ganduri de dimineata’ Category

Ceata

Ratacesc de unul singur prin ceata. Simt priviri atintite spre mine dar eu nu pot vedea nimic. Ma impiedic, cad, ma ridic. Privesc inapoi, ma scutur de frunzele ude ce se lipesc de mine si incep sa alerg. Alerg in nestire fara sa stiu unde voi ajunge. Nici macar nu stiu de unde am pecat. Alerg cu speranta ca voi gasi o raza de soare sa strapunga toata aceasta ceata. Ma opresc pentru o clipa, si rotindu-ma dezorientat, zaresc o silueta. Incerc sa-mi indrept pasii in rimt alert catre ea. Cu cat ma apropii mai mult cu atat e mai departe. E ca si cum ar fugi de mine in timp ce eu fug de…nici macar nu stiu de ce fug. Stiu doar ca sunt foarte speriat. Refuz sa ma dau batut. E singurul lucru de care ma pot agata in toata ceata asta. Reusesc sa ma apropii cu mari eforturi si pe parcurs ce inaintez imi dau seama ca e doar silueta unui copil. Il ajung din urma. Reusesc sa il prind de umar si speriat se intoarce cu fata spre mine. In brate tine un maldar de basme cu Feti-Frumosi si zane, vise si sperante. Ii privesc fata inocenta si il recunosc. E copilul din mine. Cel pe care l-am uitat odata cu anii, cel caruia ii datorez tot pentru ce sunt astazi.

Visare

Inca o zi in care inspiratia pare sa fuga de mine. Cuvintele si expresiile par prinse intr-o tornada violenta care nu inceteaza sa-mi tulbure linistea gandurilor. Ce? Cum? Cand? Unde? Par intrebari desprinse dintr-un necunoscut. Un necunoscut pe care nu il pot patrunde. Toate eforturile mele sunt zadarnice. Ma simt un Don Quijote ce se lupta cu morile de vant cu singura diferenta ca eu sunt constient ca sunt doar niste mori de vant. Scot lancea, indrept scutul si incep sa dau pinteni calului care alearga ca un fulger indreptandu-ma spre…nicaieri.  Din nou ma simt dezarmat si oftez cu capul plecat. Deschid ochii, privesc tavanul, apoi ceasul si imi dau seama ca a trecut o ora in care doar visam. Ma ridic, ma indrept spre fereastra si privesc trecatorii grabiti din cauza ploii marunte.

Un sfat

Mai 28, 2011 5 comentarii

Draga cititorule, si aici ma adresez in special voua, celor ce redactati articole, poezie, proza, si aveti talent mult peste media mea de a scrie. Exista oameni care au acest talent din nastere, altii si-l dezvolta pe parcurs, iar unii nici macar nu sunt constienti ca poseda acest talent. De multe ori ne lovim de, cea mai mare problema a noastra, lipsa de inspiratie. Cum procedam? E foarte simplu. Am sa vorbesc despre stilul meu de inspiratie, daca imi permiteti sa ma exprim asa.

Atunci cand sunt intr-o pana de idei respir adanc, ma gandesc mai intai la cel mai frumos lucru si apoi la cel mai dureros facand o paralela intre cele doua si asternandu-le pe foaie in forma cea mai simpla. De aici incolo…devine un pic mai dificil. Trebuie sa le leg intre ele prin fraze care sa genereze o anumita imagine, in general, atribuita unui sentiment. Bineintele ca pentru a putea face asta trebuie sa te gandesti la trairile pe care le ai, cum vezi pe ceilalti si cum te vad ceilalti pe tine. Cu alte cuvinte, sa te privesti prin ochii lor. Cineva odata spunea „totul in jurul nostru e poezie”. Tot ce ne ramane noua de facut de fapt este sa dam culoare trairile noastre, naturii, lumii, prin varful de creion pe care il asternem pe foaie.

Mi-e dor!

Mai 23, 2011 4 comentarii

Stiu ca a trecut ceva vreme de cand nu am mai postat ceva si pe aceasta cale vreau sa-mi cer scuze celor ce mai arunca o privire peste aceste randuri.
Se apropie sfarsitul lunii mai si mi-amintesc cum abia asteptam sa dau bacalaureatul si sa ies de pe bancile scolii bucurandu-ma ca nu mai trebuie sa trec prin spaimele orelor de matematica, chimie si fizica. Nu a fost chiar asa. Acum mi-e dor sa ma intorc, sa imi revad colegii si sa chiulesc doar ca sa mergem la scaldat in aceasta perioada. Mi-e dor sa ajung acasa si sa gasesc o farfurie calda de mancare pe masa si o mangaiere din partea parintilor. Mi-e dor de foarte multe lucruri din acea perioada dar timpul nu iarta pe nimeni si nici nu ofera o a doua sansa. Tie ti-e dor de liceu sau e doar un obstacol peste care abia astepti sa treci?

Cand ai fost ultima oara copil?

Decembrie 2, 2010 Lasă un comentariu

Multi au un loc de munca pe care il apreciaza si imbina utilul cu placutul prin asta, dar tot multi, printre care si eu, au un loc de munca de nevoie, pe care il urasc. Vad pe toti din jurul meu, din ambele categorii expuse mai sus, atingand o varsta, aproximativ 21 de ani, cand seriozitatea si planurile de viitor iau locul bucuriei si fura clipa ce ar trebui traita.

Eu unul am 27 de ani de-acum si nu spun ca nu ma gandesc la un copil,  o familie, un camin. E normal pentru oricine sa isi doreasca asta. Ce nu mi se pare normal la tot ce am spus mai sus este sa uiti faptul ca esti copil. Tu cand ai fost ultima oara copil? Cand ti-ai acordat o clipa pentru introspectii legate de cum erai la 12 ani? Cand ai sarit ultima oara un gard sa furi o caisa doar din placerea de a face asta avand totusi bani in buzunar cu care iti puteai cumpara un kilogram de caise?  Vad oameni de varsta mea, casatoriti, cu copii, care se chinuie sa zambeasca si sa para fericiti si ce e mai rau e ca am copilarit impreuna si ma simt exclus din lume incet-incet si totodata zambesc pentru ca inca imi permit sa imi cumpar o sticla de vin si sa merg in cimitir sa filozofez pana dimineata cu cineva care gandeste la fel ca mine. Inca ma bucur de fiecare partida de pescuit uitand de fiecare data pe malul dunarii cine sunt si nu numai. Inca ma bucur de fiecare data cand ridic ochii spre cer si vad Luna si stelele de parca le-as vedea pentru prima oara. Inca alerg primavara dupa fluturi in speranta ca ii pot prinde. Si e trist sa ma uit la oameni cand ma plimb pe strada si sa citesc pe fata lor doar graba de a ajunge undeva. Pentru ei am un singur lucru de spus: nu veti ajunge nicaieri. Nimeni nu ajunge nicaieri daca ne gandim mai bine. Eu unul nu stiu de unde vin, dar stiu unde voi ajunge sigur: la doi metri sub pamant. Valabil asta si pentru cei care se ingroapa in munca pentru un viitor mai bun. Singura diferenta e ca nu vor lua nimic dupa ei. In final, pentru mine, viata ramane o copilarie si fiecare zi noua o alta poveste.

Daca as fi moartea

Noiembrie 30, 2010 Lasă un comentariu

Stand si savurandu-mi cafeaua de dimineata mi-am amintit de un film pe care l-am vizionat aseara. Filmul se numeste „After Life” si pe scurt este vorba despre o fata careia i se induce gandul ca cel de la pompe funebre comunica cu persoanele decedate pentru ca are un dar din nastere pentru asta, in timp ce era modul lui de a omori oameni. Pe mine filmul m-a facut sa ma intreb cum ar fi viata mea daca as fi „Doamna cu coasa”. In primul rand cred ca m-as plictisi calatorind atata vreme prin timp, milioane de ani, as fi obosit tot timpul, nu cred ca as avea prieteni decat printre sfinti, nu as putea sa savarsesc pacate pentru ca as lua vietile nu din placerea mea ci la ordinul cuiva de sus. Probabil nu as fi iubit decat la inceputul lumii cand nu existau oameni si cu timpul nu as mai simti nimic. Nu as fi trist, nu m-as bucura, nu as putea sa urasc, sa plang, sa zambesc. As avea o dorinta stearsa sa am o zi libera. Imi sorb ultima gura de cafea cu o urma de zambet si ma bucur ca sunt om si tot ce am scris mai sus ma face sa apreciez din plin viata si tot ce imi rezerva ea pe parcurs.

%d blogeri au apreciat asta: