Arhiva

Archive for Noiembrie 2010

Daca as fi moartea

Noiembrie 30, 2010 Lasă un comentariu

Stand si savurandu-mi cafeaua de dimineata mi-am amintit de un film pe care l-am vizionat aseara. Filmul se numeste „After Life” si pe scurt este vorba despre o fata careia i se induce gandul ca cel de la pompe funebre comunica cu persoanele decedate pentru ca are un dar din nastere pentru asta, in timp ce era modul lui de a omori oameni. Pe mine filmul m-a facut sa ma intreb cum ar fi viata mea daca as fi „Doamna cu coasa”. In primul rand cred ca m-as plictisi calatorind atata vreme prin timp, milioane de ani, as fi obosit tot timpul, nu cred ca as avea prieteni decat printre sfinti, nu as putea sa savarsesc pacate pentru ca as lua vietile nu din placerea mea ci la ordinul cuiva de sus. Probabil nu as fi iubit decat la inceputul lumii cand nu existau oameni si cu timpul nu as mai simti nimic. Nu as fi trist, nu m-as bucura, nu as putea sa urasc, sa plang, sa zambesc. As avea o dorinta stearsa sa am o zi libera. Imi sorb ultima gura de cafea cu o urma de zambet si ma bucur ca sunt om si tot ce am scris mai sus ma face sa apreciez din plin viata si tot ce imi rezerva ea pe parcurs.

Noiembrie tarziu

Noiembrie 29, 2010 2 comentarii

Stateam in acelasi han in care am scris de atatea ori pentru rubrica „Debut artistic” din cadrul revistei pentru care lucram. In minte imi veneau doar cuvintele redactorului-sef care dorea ceva total nou pe motiv ca lirismul meu a devenit monoton si pierdem cititorii a caror atentie o castigasem saptamanal cu articolele din ultimele doua luni.  Imaginar, in fata mea, pe masa, statea o clepsidra si nisipul aproape castiga batalia cu spatiul din partea de jos a ei. Pana si ploaia care de atatea ori ma inspirase , acum nu-mi dadea pace. Stropi grei de apa loveau geamul ferestrei ca imediat dupa sa-l mangaie prelingandu-se tandru pe el. Fulgerele sfasiau intunericul de noiembrie ce punea din ce in ce mai mult stapanire pe orele de lumina. Din cand in cand si tunetele parca doreau sa aminteasca lumii ca natura este atotputernica prin sonoritatea lor.

Priveam la clientii galagiosi si veseli ce isi bucurau sufletul cu o cana de vin fiert pe vremea asta dupa o zi de munca. Imi dadeam seama ca eram singurul care nu se bucura de nimic fiind presat de timp. fara sa realizez, ochii mei se indreptasera din nou spre fereastra. Constatasem ca ceata luase de mult locul ploii dizolvand pana si formele naturii care doar ce prinsesera viata la lumina felinarelor de pe marginea strazii. Privind ceata constientizam ca privesc in mine. Ridicandu-mi privirile, insetate de autocunoastere, din mine si intorcandu-le spre ceilalti cu o mai mare atentie, distigeam forme si culori fara zambet, zambete fara forma si culoare.

Cineva care trantise usa m-a facut sa tresar si sa-mi revin din contemplare si totodata sa-mi indrept atentia in directia intrarii. Nu puteam vedea mai mult decat o silueta inalta la lumina lumanarilor infipte in suporturile de pe pereti, ca niste soldati ce vegheau neobositi clientii. Inainte ca eu sa realizez, acea silueta ajunse la masa mea ca prin minune. Nu puteam sti cand sau cum se intamplase asta. Imi plimbam privirile curioase de jos pana sus si invers pe acel cineva ce statea in fata mea.  Incercam sa-mi satisfac curiozitatea privind picioarele respectivului dar in scurt timp pelerina ce se intindea pe podea cu sdrentele ei ca bratele unei caracatite ma dezamagi ascunzand incaltamintea lui.  Doream cu ardoare sa stiu daca misteriosul personaj face parte din tagma muntenilor din zona ce se ocupau cu cheresteaua. Acestia purtau cizme din cauza anotimpului ploios ce facea drumurile anevoioase. In timp ce lasam la o parte acest indiciu ce mi-ar fi putut spune ceva despre provenienta personajului din fata mea, el se aseza la masa. Trebuie sa mentionez aici ca asta mi s-a parut straniu tinand seama ca in han mai erau atatea locuri libere. Eram speriat, uimit si curios in acelasi timp de prezenta celui ce devenise cu atata repeziciune comeseanul meu. Stand fata-n fata cu el incercam sa creez o imagine a fizicului fetei lui ce era umbrita de gluga pelerinei ce n-o daduse jos atunci cand intrase.  Nu puteam vedea decat o mica reflexie a pometilor si barbiei ce erau de o paloare iesita din comun. Examinand de aproape si cu o mai mare atentie pelerina lui, am vazut ca e veche. In unele locuri era rupta si lasa sa se zareasca culoarea pielii de un alb-galbui bolnavicios.

Intre timp hangita veni la masa noastra si ne intreba ce-am dori sa servim. Vocea ei ma facu sa imi revin si sa cer o cana de vin si pentru cel de langa mine. In scurt timp am primit si comanda. Ea lasa canile de vin pe masa si se intoarse la ceilalti clienti. Inca speram ca voi schimba o vorba cu cel din fata mea dar tacerea lui la indemnul de a sorbi o gura de vin pentru a se dezmorti ma deznadajdui. Ma aflam in impas. Nu stiam cum sa reactionez dar in acel moment un gand imi trecu prin minte ca un fulger: intamplarea asta ar putea fi articolul meu. Dar de unde sa incep si cu ce sa termin? Si vocea redactorului-sef reincepu sa tune in mintea mea. Cineva sparse o cana si zgomotul ma aduse la realitate a nu stiu cata oara totodata aducandu-mi aminte de cel din fata mea.

Hanul incepuse sa se goleasca, fapt ce imi spunea ca e tarziu si ar trebui sa plec si eu acasa. Plictisit de tacerea comeseanului meu m-am ridicat de pe scaun si intorcand capul pentru a-mi lua impermeabilul agatat in cuierul din spatele meu, cealalta mana ma ajuta sa imi pastrez echilibrul sprijinindu-ma cu ea de masa. In acel moment pe acea mana am simtit ceva rigid si un fior rece imi strabatu tot corpul facandu-ma sa ma cutremur. Intorcand privirile spre masa am vazut ca ceea ce simtisem erau ramasitele a ceea ce a fost candva o mana ce apartinea misteriosului personaj de la masa mea. Paralizat de frica mi-am lasat trupul sa cada in gol pe scaun. Priveam fara sa clipesc pe acel cineva in timp ce simteam cum inima aproape imi sparge pieptul. Aveam gura intredeschisa nefiind in stare sa articulez vreun sunet si mintea plina de un vid rece ce mi se imprastia prin corp. Se apropie incet de mine si ca si cum nimic ciudat nu s-ar fi intamplat, imi sopteste: M-am ratacit! Te rog, du-ma acasa!

Categorii:personal Etichete:, , , ,

Introducere

Noiembrie 28, 2010 1 comentariu

Azi, probabil din plictiseala, probabil din dorinta si talentul de a scrie ce le-am pierdut sau mai degraba le-am uitat odata cu timpul, m-am gandit sa-mi fac blog. Probabil multi va ganditi ca sunt un tip modest cand spun ca am talent. Vreau sa va anunt ca nu am crezut niciodata ca sunt talentat pana nu mi s-a spus asta de mai multe ori si nu am fost invitat sa particip la diferite cenacluri si concursuri de poezie si proza. Consider ca a scrie inseamna sa iti asterni pe foaie particelele de suflet cele mai ascunse pe care lumea nu le poate percepe atunci cand sta de vorba cu tine, iar a vinde ce scrii inseamna a te vinde pe tine, pe cand a scrie din placere pentru ceilalti despre tine inseamna a fi sincer cu tine, cu ceea ce esti cu adevarat, cu cine esti. De aici a plecat, ca o mica istorioara, si dorinta mea de a scrie. Ca orice om, am avut si eu parte de prima dragoste si dupa ce am pierdut-o simteam ca trebuie sa fac ceva pentru a ma elibera de toata suferinta. Cautam alinare in orice alte pasiuni de-ale mele. Ma plimbam cateva ore pe zi pe strazile orasului cu castile in urechi admirand lumea, citeam cate 2-3 carti pe saptamana, mergeam la pescuit mereu, ieseam cu prietenii la o bere dar undeva acolo, tot timpul, ceva ardea in mine si nu puteam alina acea durere in niciun fel, pana intr-o zi cand am luat o foaie si un pix. La inceput am fost stangaci dar pe parcurs mi-am dat seama nu numai de faptul ca am trecut peste acea dragoste dar si ca incepuse sa-mi faca o deosebita placere despre orice as scrie. Incepuse sa devina ca un drog. Un drog de a carei dependenta eram mandru. Pana si azi pot afirma acelasi lucru.

Categorii:personal Etichete:, , , ,
%d blogeri au apreciat asta: